Din spitalele noastre: Povestea sfarsitului

Vis a vis de sectia oncologie adulti este cea de oncologie copii. L-am vazut pe tata privind prin geam cu ochii inlacrimati un baietel de 5-6 anisori care plange si ii spune mamei lui ca nu mai vrea “chimo”.
Intram cand ne vine randul, cunoastem medicul, ne trimite sa facem alte analize prin spital, tata ii da banii. Medicul vede afectiunile cardiace ale tatalui meu si ne spune ca nu crede ca va putea face nici chimioterapie, nici raze pentru ca “stati foarte prost cu inima si nu cred ca rezista”, dar ne da o trimitere la unul dintre medicii cardiologi ai spitalului si la un radiolog.

Am coborat la parterul cladirii unde este cabinetul de cardiologie si incepe asteptarea. Pe un hol luuung, lipsit de orice mijloc de ventilatie, cu cateva bancute vechi din piele cojita si rupta de timp si oameni bolnavi, cu multe usi pe stanga si pe dreapta ne-am asezat in fata cabinetului cautat. La coada erau si oameni internati in spital in pijamale, oameni in carucioare cu rotile, oameni imbracati civil, bogati si saraci, tineri si batrani, slabi si grasi. Cu totii eram insa la fel: disperati, speriati, ingroziti. Am intrat.

Doctorita privea hartiile cu diagnosticurile tatalui meu si nu am reusit sa deslusim pe chipul ei nici o expresie. Aveam emotii. Era posibil sa ne spuna acelasi lucru ca si medicul oncolog, ca nu se poate. Au urmat consultatia, ekg-ul, intrebarile si raspunsurile si apoi linistea... Nimeni nu mai spunea nimic. Se gandea. O vedeam privind hartiile si mainile ii tremurau usor. Tata a scos banii pregatiti pentru ea si i-a pus pe birou, sub un dosar. Doctorita citea adancita si pierduta printre randurile negre si necrutatoare: cardioapatie ischemica dureroasa, sindrom wpw, stenoze... I-am facut semn tatalui meu ca doctorita nu a vazut cand i-a pus banii. Tata i-a luat de pe birou si i-a pus direct peste hartiile din mana ei. Doctorita se uita la bani, la hartii si apoi la tata. Apoi la noi. Aceeasi expresie.... fara expresie. Ne-a spus ca va incerca o schema de tratament care sa ii protejeze inima cat mai mult cu putinta de toxicitatea tratamentelor care urmau, inima tatalui meu, care biologic avea 48 ani, fizic cam 70-80.

Am iesit fericiti. Trecusem de cardiologie. Mai aveam consultatia la medicul radiolog si apoi puteam sa incepem sa ne luptam cu boala aceasta oribila.

Am ajuns si la radiologie. Povestea s-a repetat. Acelasi hol luung, aceleasi bancute, aceiasi oameni, aceeasi expresie unica de groaza, doar etajul era altul. Am intrat intr-un tarziu si aici. O doctorita cu o mina dura ne privea sugubat. Tata isi incepe si el povestea pentru a nu stiu cata oara, glumet si optimist. Zambea! Si doctorita zambea. Ne-a cerut hartiile. Zambetul i-a inghetat, acolo unde ramasese agatat de expresia ei, in coltul gurii. Si-a acoperit gura cu mana si a inceput sa citeasca. Cand a terminat de citit, si- a ridicat ochii din hartii si ne-a privit pe toti patru. Privirea nu mai era la fel de dura ca la inceput, dar si zambetul disparuse. Tata a vrut sa ii dea banii si nu i-a primit. Ne-am speriat, stiam ca asta inseamna ca nu se poate face nimic, asa ne spusesera cei de sus. Ne-a spus insa, ca ii va primi dupa ce il va face bine si ca pentru moment va face niste simulari pe calculator si ca ne va anunta, si ne-a promis ca va gasi o solutie pentru noi. Am plecat de la spital. Nu pot spune in cuvinte ce era in sufletul meu atunci... pentru ca nu se poate spune, doar cine a trait asa ceva poate intelege si acei oameni stiu despre ce vorbesc. Despre ce era in sufletul tatalui meu.... nici atat. Seara doctorita de la radiologie l-a sunat pe tatal meu bucuroasa: se putea face ceva si pentru tatal meu si pentru inima lui.

---