Din spitalele noastre: Povestea sfarsitului

Ne bucuram ca niste copii, aproape ca am uitat ca asta nu insemna mai nimic, ca de fapt boala nu avea sa dispara, ca de fapt aveam permisiunea medicilor specialisti si posibilitatea de a incepe sa ... speram.

Inainte de a incepe tratamentul, am fost acolo la spital cu mama, fara tata, sa vorbim cu doctorul. Nu voi uita niciodata acele cuvinte: ”va muri fara doar si poate, prognozele pentru pacientii cu aceasta afectiune sunt intre 6 si 8 luni”. Nici o urma de regret in privirea lui, nici un fel de menajament in exprimare, nici o retinere in a primi banii. L-am rugat cu lacrimi in ochi sa nu ii spuna nimic tatalui meu. Cu aceeasi expresie... inerta ne-a spus ca nu obisnuiesc sa spuna nici unui pacient ca va muri.

Tin minte ca am iesit din spital cu mama, ne-am asezat pe o bordura din fata spitalului si am plans, am plans mult de tot, foarte mult.

Atunci am realizat ca era inceputul sfarsitului.

Nu pot sa spun cata raceala si indiferenta am intalnit in acel spital. Nu pot sa spun cu cata usurinta erau primiti banii chiar si de catre cadrele medicale care nu isi faceau decat datoria si care stiau deznodamantul.

Nu pot sa uit glumele si zambetul unei asistente sefe de la etajul unde facea tatal meu chimioterapia. Am intrebat-o intr-o zi cum de reuseste sa fie in fiecare zi bine-dispusa si zambitoare desi lucra acolo. Mi-a raspuns simplu:”nu pot sa le distrug si ultima speranta si sa le rapesc ultimul fir de demnitate tratandu-i cu raceala sau lipsa de respect. Si nici nu vreau sa o iau razna”. A zambit si a fugit pe colidorul acela luung, catre un alt pacient.

---